Nimeni nu e indispensabil dar nici inutil (M.Eminescu)

Mai jos am pus cateva (cele pe care le-am mai gasit) din poeziile pe care le-am scris inainte de a intelege ca de fapt cunoasterea inseamna tacere. Acum, dupa ani (mai multi de 10) am simtit nevoia sa le impartsesc. Din vanitate poate, din preaplinul sufletului pe care nu-l mai pot simti, intelege, asterne pe hartie asa cum faceam odata.

Îmi e din ce in ce mai greu, Să mă calc pe grumaz; Iar sufletul, abia de îmi mai încape, În cușca existentei de zi cu zi. Îmi e din ce în ce mai greu, Să pot să mă calc pe grumaz; Cu piciorul stâng. Iar dreptul, să-l înfig adânc în pământ, Pentru a nu mă pierde cu totul în nori.

Ai simtit vreodata nevoia sa fi pasare, Iar mai apoi fulg, sau numai pala de aer, Sa te înalti, sa cobori, sa plutesti, Pâna când ceva te va lega inevitabil si permanent De tina, murdarindu-ti avântul si idealurile? Ai simtit vreodata nevoia sa fi zumzet de albina, Ori strigat de copil neajutorat? Ai simtit vreodata nevoia sa fi pas, ori numai masura lui?! Ai simtit vreodata nevoia sa te desprinzi de tine, Devenind numai lacrima ta, Sau numai dorul, ori fericirea, Sau… de ce nu, IUBIREA?

V-am spus ca-s de nicaieri, Ca merg spre niciunde, Si sufletul mi-e nimic din ce-a fost. Pavaza mea e gandul nerau, Arma – visul spre ce nu poate fi, Iar ajutor si slujnic de nadejde: Umbra Mea. Acum ma numiti CEL-FARA-DE-NIMIC, Candva mi-ati spus CEL-CE-PIERDE, Iar maine voi fi NENUMITUL Sunt singur si singuratatea ma nenumeste, Ca pe ultima pala de vant, Ramasa de pe urma vijeliilor de toamna.

Pentru tine, timpul e ca o boare de vant, Ce trece cu usurinta peste vise si ganduri; Si poate doar frunza ce cade toamna prin fata ochilor tai, Iti aminteste ca nimic nu-i vesnic. Pentru mine, timpul e ca o limba de foc, Ce ma biciuie in ritmul secundelor Cu gandul ca poate azi, ori poate maine, Ori poate chiar ieri se va fi sfarsit o vesnicie. Pentru tine, timpul e masura pana la venirea soarelui, Pana la inflorirea florilor, Si a uitarii viselor tainice, Ce le ascunzi uneori chiar si de tine. Pentru mine, timpul e masura pana la apusul soarelui Pandind in fiece clipa fraza ori gestul, Ce vor distruge poate pentru totdeauna, Lumina din adancul sufletului meu. Pentru tine e timpul din afara, Un rasarit, apoi iar un apus – o zi. Pentru mine, e timpul dinlauntru, Un rasarit apoi iar un apus – o viata.

Oare adevarul moare, Imediat ce l-ai rostit? Oare dragostea piere, odata împărtășită? Oare tot ce e omenesc, piere, odata ce e dezvăluit? Atunci oare cand spui “TE IUBESC”, ucizi taina și puterea ei? Prefaci totul în trecut, Și suflet și tot ce-ai crezut?! Atunci oare când spui “SUNT FERICIT”, încetezi a mai fi, Spulberând magia vorbelor nerostite?! Atunci oare când spui “MI-E DOR”, deja visezi la viitor? Atunci oare cănd spui…. Dar mai bine tac; Caci, poate, nerostit, el, cel din urmă gând, Va dainui.

Dacă dragostea ta e terfelita prin paturi străine, Daca pe trupul ei pe care tu îl adorai, Acum alții scuipă, Nu te-ntrista prietene, Doar uită! Dacă afli abia acum ca fosta iubita e-o târfă, Că te-a-nșelat cu vorbe și lacrimi, Că te-a iubit cel mult o clipă, Nu te-ntrista prietene, Doar uită. Dacă simți cum se revarsă plânsul din tine, La gândul c-ai putut s-o iubești, Că ți-a fost cea mai draga ființă, Nu te-ntrista prietene, Doar uită. Dacă simți cum iți moare iubirea Și nu numai pentru ea, ci pentru totdeauna, Dacă simți o durere cumplită, Nu te-ntrista prietene, DOAR UITĂ.

Taci mamă nu mă întreba De ce sunt trist și ce-i cu ea Și nici nu-mi spune mai mereu C-așa-i lăsat de Dumnezeu. Taci mamă, nu-mi mai spune, Nu-mi pomeni de-al ei nume Eu vreau s-o uit, dar vezi nu pot, Și nici iubirea-i s-o întorc. Taci mamă, nu, te rog, nu-mi mai vorbi, Și nici nu-mi spune că-ntr-o zi, supusă firi va veni, Și-i va părea așa de rău, C-a ascultat de Dumnezeu. Taci mamă, te rog taci! Nu vezi, mai rău îmi faci. În loc de liniștea ce mi-o doreai, Cu vorbele-ți tot chin îmi dai. Taci mamă nu ma întreba, Dacă-s cu gândul tot la ea, La fel de bine știi și tu: Răspunsu-i DA dar îți spun NU.

Să fiu cum am mai fost… Să ma bucur de soare, de iarba, de-o floare, Să mă las vrăjit de-o pala de vânt, Și apoi să țip de fericire, să râd și să cânt?! Să fiu cum am mai fost? Să cred în om și-n visul frumos, Și apoi totul sa se stingă, Ca și cum nicicând n-ar fi fost? Să fiu cum am mai fost? Să chem iubirea în suflete obosite Și apoi să mă las alungat Înțelegând că rostul meu acolo s-a terminat? Să fiu cum am mai fost?! E ca și cum ai cere râului, Să aibă apele limpezi precum la izvoare, După ce a trecut prin toate mizeriile lumii.